Confesiuni

Simt nevoia sa imi deschid sufletul. Poate asa reusesc sa inchid un capitol si sa deschid altul. In urma cu mai bine de opt luni, am nascut un baietel minunat. La prima vedere totul a fost perfect, pana nu a mai fost. Am ales sa nasc intr-o clinica privata pentru ca,  asa am facut si prima data si am avut parte de o experienta placuta. La a doua nastere am mers in cunostinta de cauza, stiind dinainte ce ma asteapta. Aparent totul a decurs bine, doar ca a doua zi dimineata nu a aparut nicio asistenta impingand acel carucior de nou-nascuti cu copilasul meu in el. Am asteptat nerabdatoare crezand ca poate inca doarme si nu au vrut sa il trezeasca. Nu am rezistat prea mult si am mers in incaperea rezervata neonatologiei sa imi vad micutul, care era cu mascuta de oxigen intr-un incubator.(am uitat sa specific ca am nascut la termen, APGAR 10), motiv pentru care nelinistea mea crestea. Mi s-a explicat vag ca e doar o chestie tranzitorie si nu am de ce sa imi fac griji. Doar ca, acea “chestie tranzitorie” a devenit mult mai grava  am fost transferati de urgenta la sectia de neonatologie din cadrul Gine 1. Au urmat clipe de cosmar, ziile in care nu stiam daca micutul nostru va supravietui sau nu. In disperarea pe care o traiam, am intalnit totusi oameni minunati, oameni carora nu am apucat sa le multumesc. Atunci am descoperit cu adevarat cat de importanta e comunicarea medic-pacient. Acei doctori, oricat erau de obositi sau de stresati, si-au facut timp de fiecare data sa discute cu noi, sa aibe rabdare, sa ne explice inclusiv nelinistile lor, toate posibilitatile de evolutie, si-au demonstrat nu doar competenta profesionala ci si cea morala. Va multumesc domnilor doctori,in special dr Sorin Andreica si dr Todea Bogdana,  datorita dumneavoastra am acum langa mine un baietel minunat, care alaturi de sora lui imi bucura fiecare zi. Din pacate, in clinica unde am nascut nu am primit prea multe informatii, doar angoase si senzatia ca mi se ascunde ceva. In acea perioada mi-am dat seamana de importanta unei vorbe bune si a unui gand bun. Am un fiu care a aflat din primele clipe ca viata e dura, dar s-a luptat cu toata forta si pentru mine deja e un erou. Am aflat ca am prieteni minunati, parinti si mai minunati care au fost alaturi de noi. Nu am reusit cu adevarat sa depasesc acel moment si ma gandesc la mamele care isi pierd copiii, la suferinta lor si la cata putere pot sa aibe acele femei pentru a merge mai departe. Eu am fost doar la un pas de asta,  iar in orele de asteptare in care nu stiam exact daca copilul meu va supravietui, am simtit ca sunt pe fundul iadului. Am avut multa vreme cosmaruri cu usile automate de la neonat. Stateam in fata lor la fiecare 3 ore, asteptand sa se deschida, pentru a imi putea vedea copilul, chiar daca nu il puteam atinge. La inceput simteam cum inima incepe sa imi bata aiurea. In primele zile, de fiecare data cand intram acolo primeam vesti tot mai proaste. Cand am inceput sa astept si eu cu biberul cu lapte lucrurile stateau deja mult mai bine. Am descoperit (si practic, pe propria piele) ca un medic bun nu isi face doar meseria, ci stie cum sa fie alaturi de pacienti si familia acestora. Oamenii astia fac cu adevarat minuni, sunt ca niste supereroi. De atunci, am inceput sa vad altfel viata, sa am alte valori de referinta si sa ma bucur de fiecare zi. Am descoperit ca alaturi de iubitul meu sot putem trece peste orice. Sper sa nu mai ajung la astfel de momente de limita.

 

 

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s